E extraordinar să poți spune că ai văzut-o pe mama, căci nu mulți dintre noi se pot lăuda cu asta. A o „vedea” pe mama înseamnă mult mai mult decât a o privi, decât a-ți folosi simțul văzului ca să o vezi pe cea care ți-a dat naștere, o femeie înaltă sau scundă, cu trăsături fine sau mai aspre, blândă sau iute la mânie, prezentă sau absentă în viața ta, disponibilă sau nu emoțional.

Dacă am reușit să o văd pe mama, înseamnă că eu am avut puterea, disponibilitatea, starea de pregătire interioară pentru a-mi deschide sufletul, pentru a reuși să accept și să eliberez o mare parte din resentimentele, frustrările, furia sau tristețea pe care le-am simțit în relație cu ea.

Acesta e un mare pas către liniștea și pacea mea interioară, către iubirea de sine.

Când am văzut-o pe mama, am putut să accept că ea nu a fost decât un om, cu propriile ei slăbiciuni, traume, experiențe de viață și provocări. Înseamnă că am reușit să îmi înmoi măcar o parte din inima împietrită de suferința și durerea de a nu fi fost eu însumi, de a nu fi fost văzut, auzit, acceptat și iubit necondiționat ca și copil.

Nu știu cât de multe mame au reușit să ofere copiilor lor absolut toată atenția sau iubirea de care aceștia din urmă au avut nevoie. Uitându-mă la oamenii din jur, probabil că nu suficiente. Pentru mamele noastre, pentru mamele lor și mamele mamelor lor au fost vremuri grele, cu foamete, războaie, comunism, schimbări, revoluții, transformări sociale care le-au dezechilibrat viețile. Unele au facut față mai ușor, altele au fost copleșite.

Provocările, traumele și pierderile unora dintre ele au fost foarte mari. Mamele noastre ne-au lăsat încă din primele luni de viață în grija altora pentru că erau nevoite să se întoarcă la muncă. Mamele lor au ținut locul soților plecați  și rămași în războaie și viața lor a fost ocupată cu a găsi căi de supraviețuire și cu grija zilei de mâine.

Multe dintre ele au uitat că un copil nu e suficient doar să fie născut și apoi „să crească singur, pe lângă noi”, ci că are nevoie de multă afecțiune, să fie văzut, iubit necondiționat ca să poată crește un adult întreg, complet în toate sensurile. Da, puține dintre mame au știut, au intuit sau au avut timp să se gândească și la asta, când nu au avut nici ele pe cineva care să știe sau să poată să le arate cum se simte iubirea.

Și din aceste motive unii dintre noi încă suntem furioși sau înstrăinați de ele. Ne imaginăm că dacă întrerupem legătura cu mamele noastre, ne va fi mai bine. Unii o fac plecând la mii de kilometri depărtare, alții ridicând ziduri interioare. Mai sunt și cei care speră că negându-le existența și evitând să se mai gândească la copilărie vor găsi puțină liniște. Așa că se cufundă în muncă sau distracții și speră că viața lor va fi mai frumoasă. Mulți suntem blocați emoțional și când apare chiar și ideea de iubire în spațiul nostru personal, fie o respingem din start cu gândul că „astea sunt copilării, eu nu am nevoie de așa ceva!”, fie, dacă suntem puțin mai deschiși, ne întrebăm „oare ce știu alții și eu mie îmi scapă?”.

Fiecare dintre noi poate la un moment dat să înțeleagă toate aceste lucruri cu mintea. Dar rănile interioare de care poate nici nu suntem conștienți, lăsate de iubirea condiționată pe care am primit-o sau de absența iubirii în copilărie sunt încă vii în noi și se manifestă în fiecare zi a vieții noastre în cele mai variate, subtile și neașteptate moduri (depresii, atacuri de panică, relații dificile cu ceilalți, ca să vorbim doar câteva din cele mai familiare și des întâlnite). Aceste urme sunt prezente in ADN-ul nostru și vor fi în cel al copiilor noștri.

Ce putem noi face? Nu avem nevoie să ajungem să trăim în trecut și asta să devină un mod de viață (deși, în mod inconștient deja așa stau lucrurile). Ci doar la un moment dat să mai trecem o dată pe acolo pentru a-l pune în ordine , a ne împăca cu el și a ne elibera calea către prezent.

Stă în puterea noastră să vindecăm o parte din rănile pe care le avem în inimi. Cum? Cu acceptare, curaj și multă, multă iubire. Este vorba de un proces ce în anumite etape nu poate fi înțeles cu mintea. Poate fi doar trăit, experimentat și simțit. Abia atunci când îmi dau voie să să nu mai încerc din răsputeri să înțeleg totul rațional și în felul acesta să țin totul sub control, când nu mai resping ceea ce cred că îmi provoacă suferință, când nu mai fug de ea, apare o deschidere și mintea coboară în inimă. Pentru asta am nevoie de curaj ca să mă întâlnesc cu durerea, furia sau tristețea mea, să le privesc în față și să îmi doresc să mă eliberez de ele. Și aș putea face această călătorie singur, dar cel mai probabil am nevoie să fiu însoțit, ca să nu mă rătăcesc în drumul meu către sine.

Când „o văd pe mama”, nu îi fac ei vreo favoare, ci o fac pentru mine, pentru a vindeca propriile mele răni. Devin astfel eu însumi, mai conștient de iubirea pe care mi-o poartă și mi-a purtat-o dintotdeauna deși nu a știut cum să mi-o arate, mai prezent în relație cu ea și cu lumea mea. Unul dintre cei care au descris foarte frumos acest proces e Mark Wolynn . După ani și ani de încordare fizică și sufletească ce a luat naștere din sentimentele puternice îndreptate împotriva mamei lui, el a reușit „să se lase moale” la propriu și metaforic în brațele mamei sale care fusese mereu acolo cu privirea ei plină de iubire, dar pe care el nu a putut să o vadă cu adevărat. În acel moment a venit pentru el și vindecarea de o boală care îi afecta treptat vederea în mod ireversibil.

De ce e important să o văd pe mama? Pentru că ea este canalul prin care eu am luat primul contact cu viața în această lume. Felul în care ea a relaționat cu mine s-a imprimat în memoria inconștientă  a corpului meu și în prezent relațiile mele se derulează după acel model. Dacă ea a știut cum să mă îmbrățișeze și să mă facă să mă simt în siguranță, eu percep lumea ca pe un loc sigur și prietenos. Dacă a știut să se bucure de prezența mea și să-mi zâmbească din suflet, eu voi vedea oamenii din jurul meu iubitori și plini de acceptare. Dacă a știut să mă primească în inima ei și să vadă în mine tot ce e mai bun mă voi accepta și eu și mă voi iubi pe mine însumi exact așa cum sunt. Dacă ea nu a reușit să îmi dăruiască toate acestea sau mi le-a dăruit dar eu nu le-am putut primi, eu, adultul din prezent, am puterea să vindec și să schimb ceea ce este în interiorul meu, să dăruiesc copilului din mine ceea ce simte că nu a primit când a avut nevoie.

Cu drag,

Magdalena Smolinschi

Psihoterapeut Centrul Dianthis Iași